În abisul nostru, în bezne profunde,
Se zbate un monstru lacom și nemuritor,
Un haos ce, încet și lin ne pătrunde,
Și-am vrea acum să strigăm după-ajutor.
E-o mască a vidului, e-o stare ce doare,
E umbra uitării din vechile temple,
Un strigăt umbrit și uitat de Soare,
Un demon ce încet cu ură ne umple.
Sub valuri învolburate și reci,
Se naște dorința, puterea-i nebună,
Să spargă tăcerea din lumea de-afară,
Să cânte de moarte, sub raze de Lună.
“Eu nu sunt nimic, nici formă, nici glas.
Sunt doar absența ce curge prin tot,
Cioburi de oglindă ce-n noi au rămas,
O lege nescrisă… și-un sunet de clopot.”
Din ape se-nalță, iar cerul se frânge.
Sub gheara ce-absoarbe luminile serii,
Își caută sensul în Moartea ce plânge,
Văzând doar sângele din altarul durerii.
Căci lumea e oarbă, captivă în sine,
Într-un abis al nimicului, uitând de iubire.
Monstrul e chipul de ieri, chipul de mâine,
E neantul ce-n noi zace fără ieșire.
“De ce să fiu totul, când totul dispare?
De ce să respir, când vidul persistă?
Sunt doar o oglindă-n tăcerea ce doare,
O voce din haos, ce-o auzi mereu tristă.”
Dar valurile nopții șoptesc prin cuvânt,
Și apa, mirată, îi aude chemarea:
“Tu, monstru ce umbli prin noapte și vânt,
Ești rodul durerii, tu ești… întruparea.”
Multe reci ecouri se aud în șoapte,
“Totul e umbră, totu-i pe moarte,
Nimicul e lege și Kronos e departe,
Tu ești omul ce-n suflet se zbate.”
Dar timpul se rupe, monstrul suspină.
Din oglinda apelor ce-l vrea înapoi,
Un chip cunoscut îi șoptește cu milă,
“Tu, fiară din mine, te-adâncești în noroi!”
Ochii-i de fiară au privire lugubră,
Și trupul se clatină, răpus de un gând:
“Sunt monstru sau om? E viață sau umbră?
Sunt iubirea din tine, ce-o îngrop în pământ.”
Apele negre și tulburi îl trag înapoi,
Îl vezi cum se zbate, în oglindă se privește.
Durerea, prin țipătul lui, cu glas de strigoi,
Se-ascunde în tine și încet te golește.
…
Acum e liniște… dar el trăiește
În fiecare inimă, și creează-un dezastru,
Iar strigătul lui e cel ce hrănește
Povestea unui monstru cu chip de sihastru.
P.S.:
Noi suntem monstrul ce visează la sânge,
Noi suntem ghearele ce sfâșie cerul,
Și omul stă singur în durere, și plânge,
Că liniștea-i rece și moartă… ca gerul.
Tell us about your thoughtsWrite message