Poezia tăcerii - MDSP Amintiri fără „ea”

Alunec într-o furtună de negre-amintiri,
Și le privesc acum, prin ochii de copil,
Stând trist, singur, cu sumbrele-mi trăiri,
Într-un timp prăfuit, macabru, inutil.

Eram, cândva, pierdut în nopțile sumbre,
Cărarea sigură spre eternul abis,
Credința era pierdută prin șoapte și umbre,
Și-n inima mea un monstru sta închis.

Nopțile bântuiam de la zece la șase,
Femei ca trofeu, și-o inimă goală,
Căutând-o pe „ea”… în zâmbete false,
După trup, după ochi… într-o viață banală.

Port cravată, pantofi și un zâmbet mut,
Vânat, adesea, de iubirea mea lugubră,
Însă-n oglindă îmi văd chipul pierdut,
Iar monstrul… mă veghează din umbră.

Acum, din mine se aude o șoaptă rece:
„Cine sunt eu? Cine voi fi? Cine am fost?”
Un gând, o amintire ce nu vrea să plece,
Căutând-o pe „ea”, ca tandru adăpost.

Abisul e aproape… nimicul și azilul,
Un capăt de tunel, o voce mă chema.
E întunericul în care am lăsat copilul.
Dar poate acolo, voi găsi-o… pe „ea”.