Sub piele tremură rana-n trăiri
ce zac adânc în strigăt mut;
e carnea putrezită-n amintiri.
… autopsia a-nceput.
Stătea ascunsă într-un loc uitat,
scârțâind ca o epavă,
pulsând alene sângele stricat.
… am scos inima bolnavă.
Expir acum fumul gri-necăcios,
cenușa anilor uzați,
arși în cuptorul minții anxios.
… am scos plămânii sufocați.
În gură simt ceva stricat, amar,
un gust de Dumnezeu gonit,
că-i prea nepăsător, surd și avar.
… am scos ficatul găurit.
Punga cu otravă încet se scurge,
în timp ce voi îl judecați
pe copilul ce noaptea încă plânge.
… am scos rinichii inundați.
O foame de-ntuneric în burdac,
un fluture… e răstignit,
gândindu-se la floarea din copac.
… am scos stomacul otrăvit.
Sub coaste, chistul era cam timid,
bolnav de-o viață chinuită,
se sufoca încet… râzând morbid.
… am scos și splina obosită.
Ochii grei poartă imagini negru-gri,
ce văd doar oamenii stricați,
acei părinți abandonând copii.
… am scos și ochii injectați.
Gândirea mi-e un ghem de sârme
de pe gardul electrificat,
un loc cu zgomot… fără nume.
… am scos și creierul stricat.
Pieptul mi-e deschis, sunt gol,
sunt lipsit și de simțiri,
organele-mi stau ca pe tarabă.
Am înțeles, acum, că am deschis
un sac de amintiri…
le-am pus la loc, în grabă.
Tell us about your thoughtsWrite message