Poezia tăcerii - MDSP Azilul de nebuni

Avem doar drame, traume, iluzii și depresii.
Societatea este o mare ghenă de gunoi.
N-avem bani de spitale, nici de pensii –
Azilul de bătrâni… suntem chiar noi.

Ne văităm și, totuși, nu ne doare…
Ne integrăm în turma rea de oi.
Nu mai avem principii și onoare –
Azilul de depresii… suntem chiar noi.

Ne plâng copiii, ne plânge viitorul!
Nu mai avem timp ca să fim eroi.
La răutăți, încă mai ținem scorul –
Azilul de avari… suntem chiar noi.

Politica este doar o glumă proastă.
O țară a sărăcit, un neam plin de nevoi.
Ne-au furat chiar și ultima coastă –
Azilul de invalizi… suntem chiar noi.

Iubirea e un sentiment pierdut…
În inimă, e doar punga cu puroi.
Dăm sfaturi din egoul absolut –
Azilul de ciudați… suntem chiar noi.

Biserica… taraba cu credințe,
Vând sfinți ca pe-un suvenir, apoi
Ne-îmbracă cu păcate și sentințe –
Azilul de ipocriți… suntem chiar noi.

Ne batem joc de oameni slabi, râzând
Fără vreo jenă, cu suflet de strigoi.
Le punem cruci de vii, scuipând –
Azilul de hiene… suntem chiar noi.

Ne mor părinții, tineri emigrează.
Ne-aruncăm bătrânii în noroi,
O țară răstignită denigrează –
Azilul de străini… suntem chiar noi.

Trăim prin filtre, măști și aparențe.
Ne punem zilnic alte chipuri noi,
Fugind de-ale noastre existențe –
Azilul de roboți… suntem chiar noi.

Și ne prefacem că totul este bine,
Pacienți pe moarte în inutil război,
O lume falsă, invalidă și pierdută,
Dar mâine…
Azilul de nebuni… vom fi chiar noi.