Mă vezi, mă judeci și mă cerți,
De parcă eu sunt vinovată
Pentru blestemul ce îl porți,
Din vina ta de altădată.
Că ai trăit într-o minciună
Despre ce și cum este iubirea.
Era doar hrana ta nebună,
Să-ți hrănești doar amăgirea.
Ai două fețe schimbătoare,
Nici măcar nu sunt ale tale,
Le porți doar să mai dea culoare
Tabloului… cu măști letale.
Ești sclava propriului calvar
În care te-ai înlănțuit de mult,
O inimă, un trup, un suflet amar,
Pe care nu ți-l mai ascult.
Rămâi acolo unde ești, copilă,
Captivă-n jocurile tale sufletești,
Trăind o viață tristă și umilă,
Fără să știi ce înseamnă să iubești.
…
Dar tu știi cine sunt eu?
Eu, cea care îți vorbește?
Sunt oglinda ta! Și-o privesc mereu,
Prin cioburi, pe cea ce se urăște!
PS:
Cioburi colorate le găsești acum în tine.
Oglinzile sunt sparte, și reflectă doar ruine.
Tell us about your thoughtsWrite message