Mă uit pe geam la furtuna aprigă ce vine,
Văd cum sfârșitul se-apropie, totul se stinge.
Sunete înfricoșătoare, clipele-s puține,
E totul întunecat și-aud cerul cum plânge.
Blocat în propria-mi celulă – caut evadare,
Teama mă cuprinde încet și fără îndoială.
Sunt singur în furtuna cutremurătoare…
Doar eu și gândurile mele – o stare glacială.
Învăluit de stări întunecate, dense,
Simt cum încet mă sting în colțul meu.
Se frâng sub piele umbrele intense,
Și-L strig acum doar pe Dumnezeu.
Aștept întins, știind că-i ultima seară,
Zâmbesc ușor, ironic – totul e delir.
Iar Moartea e aici, mă leagă cu o sfoară,
Târându-mă grăbită… către cimitir.
O privesc în ochi, și știu de ce-a venit,
Căci a sosit clipa, ca orice muritor,
Să plec din lumea asta cum mi-a fost menit,
Ne revedem cu toții…
Cândva, curând… în viitor.
Tell us about your thoughtsWrite message