De mic copil, vocile-l chemau,
Șoptind prin umbre nevăzute,
Iar noaptea, ele îl vânau,
Ca niște fiare bete, slute.
Pe hol, stă monstrul lui din vis,
Cu gheare lungi, cel fără față,
Și-n șifonierul cel închis,
Băteau acei fără de viață.
Tremură-n somn, plângând încet,
Inima-i strânsă de spaime
Ce-i acoperea al lui scâncet,
Curgând pe trupu-i fără haine.
În beznă, umbrele-l chinuiau,
Îl învățau ce este moartea,
Dar printre lacrimi el zâmbea,
Și-o implora să-i țină partea.
Și el zâmbea, și se juca…
Cu păpușa de cârpă-n brațe,
Vorbind de balauri cu zâna din ea,
Trăgându-i de nasturi și de ațe.
…
Anii trecură, copilul trăia,
Cu ochi reci și suflet gol,
Sub cerul negru, cumva știa
Că el e monstrul de pe hol.
Dar nu mai fu copil speriat.
În întuneric el era “acasă”.
Simțea mereu că-i alinat
De vocile morții cu coasă.
De întuneric n-a putut scăpa,
L-a îmbrățișat, într-un azil.
Nici nu simțea, căci el murise,
Dar nu acum, ci când era copil.
…
Acum, când liniștea-ți șoptește,
Și-auzi încet murmur tăcut,
Din umbră-i el, și te privește,
Același monstru, copilul pierdut…
Tell us about your thoughtsWrite message