Privește-mă în ochi, să nu clipești vreodată,
Că-n iris port o rană din lumi ce-au sfârșit,
Sunt torționarul meu, cu mintea vinovată,
Un strigăt prin oglindă spre omul ce-a murit.
Mi-e irisul un ceas, bătând fără secundă,
Un timp făcut de Kronos, un alt călău mișel,
Iar moartea, ca un câine, mă latră și e surdă,
Am glasul unui rege… pierdut în gol-castel.
În mine curg păcate, vulcanii scuipă lavă
Pe temple vechi, de zei abandonate-n drum,
Cu gânduri ce pornesc din inima bolnavă,
Și sângele-mi urlă prin gri-eternul fum.
Privește-mă în ochi – acolo nu e viață,
Doar umbra unui foc ce-i ars de-un timp pierdut.
Sunt scrumul ce-a rămas într-o dimineață…
Când soarele-mi șoptea un ultim vers, mut.
De vrei să știi ce-n întuneric mă alină,
Privește-mă în ochi, și ai să vezi lumină.
Și dacă ai curaj să îmi citești acest antum –
Privește-mă în ochi… și mori cu mine acum.
Tell us about your thoughtsWrite message