Acum stau singur la o masă
Și nici gândul nu mi-l mai suport,
Îmi sting povara într-un sumbru port,
Cu Moartea… așezată lângă coasă.
Îmi povestește cum ne-am întâlnit
Acum, cumva, din pură întâmplare,
Și a vrut să mă invite la plimbare,
Ca doi romantici pe un drum greșit.
Tot insista să mergem, cu ardoare,
Spunându-mi ce-i frumos și ce e drept,
Că n-are rost prea mult să mai aștept
Călătoria veșnică, lungă, pe mare.
A râs ușor… mi-a întins o mână mare,
Cu pielea rece și zbârcită, unghii lungi,
Și-n ochii-i goi doar cearcăne și pungi,
De parcă a fugit de la înmormântare.
Dar, i-am zâmbit și-am spus cu glas domol:
„Te-am prins, te-am așteptat și eu pe tine
Să-ți bag și coasa și tot neamul în ruine,
Pe toți deodată, de-o să țipați ca la viol…”
Iar i-am zâmbit, masând-o cu nămol,
Vorbindu-i despre ce mi-a luat din viață
Și cât am așteptat să-i râd în față,
Așa cum râdea ea, ca monstrul de pe hol.
„De ce nu țipi?… De ce nu vrei să mori?
E liniște… și gândul tău mă doare…
Sunt Moartea!… dar tu mi-ai dat o stare
De-mi vine… să îmi cumpăr flori.”
S-a întors spre ușă, uitând de-a ei coasă,
Fugind speriată, ca buba de formol.
A oftat lung, mirată… și-a dispărut în gol.
…
Acum, din nou, stau singur la o masă…
Tell us about your thoughtsWrite message