el…
Sub lumina blândă a Lunii palide,
O umbră rece se plimbă, pierdută-n tăcere,
E chipul tău? Aud doar șoapte calde,
Ce-n sufletul meu au adus plăcere.
În noaptea în care stelele s-au stins,
Te-am așteptat cu inima deschisă,
Dar tu ai plecat cu-un dor nestins,
Și-un zâmbet rece, femeie indecisă!
Luna, martoră a secretelor noastre,
Te-a văzut cum zâmbeai fără milă,
Când eu urlam la Lună și la astre,
În acea seară tristă, după o copilă.
Pe cărările umbrite de tristețe
Îmi amintesc cum totul… a murit,
Și-acum mă îndrept spre bătrânețe,
Cu Luna martoră în tot ce-am dăruit.
Mă strâng în brațe amintiri tăcute,
Văzându-te acum doar ca pe-o umbră,
Și Luna, cu toate fețele ei mute,
Șterge această umbră… tristă și sumbră.
Să pleci, să mă uiți, să nu te mai văd!
Iar Luna va rămâne doar un far în noapte,
Un vis despre tine de care-acum mă lepăd,
Un vis între stele, un gând printre șoapte.
ea…
Aud un gând, mă simt atât de vinovată,
Și plâng în mine… și-aș vrea să mor.
„De ce am fugit de dragoste curată?
De-acel suflet… ce mă făcea să zbor…”
Dar, iubirea mea e un tunet în furtună,
O frunză rătăcită în ape de cascade.
Acum, stau singură și strig la Lună:
„Oare iubirea-i doar o stea ce cade?”
Tell us about your thoughtsWrite message