Poezia tăcerii - MDSP Un amic și un copac

Privesc, ascult și tac
Când văd lumea între gunoaie,
Printre stropii reci de ploaie,
Așezându-se pe lac.

Ascult, tac și privesc
Oamenii cum se distrug,
Ca bovinele la plug,
Îngropați în ce urăsc.

Tac, privesc și ascult
Cum, din răutate cruntă,
Auzi doar cum mai cântă
Omul care rage crunt.

Ascult, privesc și tac,
Fără să mai zic nimic,
La o vorbă cu-un amic,
Agățat de un copac.

Privesc, dar nu văd
Că totul e prăpăd.
Ascult, dar nu aud
Nici frunza de la dud.
Și tac, ca să privesc
Nebunul prin care vorbesc.

Privesc, tac și ascult
Cum aruncă de o creangă
(nici măcar nu-l mai leagă)
Ștreangul pregătit la gât.

Tac, ascult și privesc,
Întrebându-mă firesc:
„Oare sunt într-un spital
De nebuni sau e real?”

Privesc, ascult și tac,
Când un copac cu un amic,
Cu probleme… de nimic,
E bântuit de-un liliac.

Oare prostia are leac?
Sau sunt eu doar un nebun
Cu o sfoară și-un săpun?
Mai bine…
ascult, privesc și tac.

Privesc, dar nu văd
Că totul e prăpăd.
Ascult, dar nu aud
Nici frunza de la dud.
Și tac, ca să privesc
Nebunul pe care-l doresc.

Sunt eu doar un nebun
Cu o sfoară și-un săpun?

Ascult, privesc și tac.
Văd rățuștele pe lac,
Și amicul… într-un sac.