Îţi scriu – Cezar Poe
îți scriu pentru că pot
îți scriu că nu te mai suport
îți scriu pentru că doresc
să știi, că și în scris, tot te iubesc
îți scriu … să mă asculți
atunci când tac, când suntem muți,
când mă gândesc la ce va fi,
dacă și tu o să-mi mai scrii …
să-mi scrii ce n-ai putut să zici
despre melci, despre furnici,
despre cei doi fulgi de nea
despre cum era … cândva
și dacă nu … sau poate da,
măcar atunci, pe undeva,
…în noi
va sta iubirea ce am scris
când ne-am iubit cu foc nestins,
… în doi
Rezumat:
O scrisoare născută dintr-o tensiune interioară unde iubirea persistă, chiar și când devine greu de suportat. Cuvintele sunt punți între tăceri, între ce a fost și ce ar putea fi, între real și dorință. Scrisul devine spațiul ultim în care iubirea poate trăi, chiar dacă în viață se stinge, păstrând în el speranța, amintirea și o formă de prezență tainică a celuilalt.
Analiza AI:
Gestul de a scrie devine un act de eliberare și reconstrucție. A nu-l mai putea suporta pe cel iubit nu anulează iubirea, ci o transformă într-un paradox existențial: iubirea ca rană și alinare deopotrivă. Sub această formă, iubirea nu mai e doar sentiment, ci memorie vie, o formă de a exista și de a comunica atunci când limbajul vorbit e secătuit. A scrie este un mod de a păstra viu ceva ce în realitate se destramă – un gest al lucidității care acceptă suferința ca preț al iubirii autentice.
Tăcerea, departe de a fi lipsă, este în acest poem încărcată de conținut: este acel spațiu în care trăirile nespuse se nasc și se regenerează. Filosofic, acest tăcut „a fi” vorbește despre limitele comunicării umane și despre capacitatea cuvintelor scrise de a transcende prezentul imediat. Melcii, furnicile, fulgii de nea – elemente simple, aproape copilărești – ancorează iubirea într-un timp inocent, idealizat, sugerând că ceea ce contează nu e doar intensitatea sentimentului, ci și capacitatea de a păstra miracolul simplității.
Finalul aduce ideea de transcendere: chiar dacă nu mai există „noi” în viața concretă, iubirea rămâne ca o forță scrisă în memorie și timp. Acea iubire „cu foc nestins” devine mit personal, un spațiu sacru interior în care cei doi continuă să existe. Nu într-o realitate fizică, ci într-un text, într-o amintire vie. Astfel, iubirea nu moare – doar se retrage din lumea vizibilă și se salvează în taina scrisului.
