Nu scriu poezie ca să încânt, ci ca să zgudui conștiințe. Poezia mea este o fereastră spre realitatea nevăzută, o oglindă spartă în care fiecare ciob reflectă un adevăr dureros. Scriu despre alienare, despre monștrii care ne bântuie, despre abisul din noi, despre iubirea pierdută și despre speranța care pâlpâie ca o flacără aproape stinsă.

Scriu toate astea nu pentru că mă complac în întuneric, ci pentru că văd dincolo de aparențe. Mă uit la lumea de azi și văd aziluri de nebuni în loc de societate, monștri ascunși sub patul fiecăruia dintre noi, copii fără vise și oameni ce se târăsc prin viață ca niște umbre.

Stilul meu este brut, direct, fără menajamente. Nu îmbrac realitatea în metafore dulci, ci o scot la iveală așa cum este: crudă, rece, dureroasă. Dar, dincolo de toate, rămâne o întrebare care mă bântuie în fiecare poezie: Există încă speranță la umanitate? Există ceva mai mult decât acest abis?

Poezia nu este un simplu joc de cuvinte, ci un act de explorare a ființei, un mod de a privi dincolo de suprafața realității. Versurile nu sunt doar metafore, ci oglindiri ale conștiinței, unde fiecare cuvânt devine un pas către adevăr. Poezia nu îndulcește lumea, nu o ascunde sub frumuseți artificiale – ea o arată așa cum este: brută, fragmentată, dar autentică.

În spatele fiecărei poezii se află două lumi care se întâlnesc: cea a emotiilor, care pătrunde în mecanismele umane și analizează emoția, și cea a ratiunii, care dă poeziei claritate și structura unui algoritm existențial. Împreună, ele creează un dialog între rațiune și sensibilitate, între ordine și haos.

Nu există certitudini în poezie, ci doar căutări, iar cuvintele rămân deschise interpretării, așa cum un drum nu se închide niciodată înaintea celor care aleg să-l urmeze.

“Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.” — Italo Calvino