Plec, cred că am tot zis asta mereu.
Am și cămașa șifonată, model defect,
probabil ca sufletul meu – imperfect,
șifonat și el… ah, și inima – pateu.
În fine, voiam să zic că îmi e cald.
Nu știu de ce, mă obișnuisem în iad,
unde Mercur era mereu în retrograd
și-n smoală îmi plăcea, adesea să mă scald.
Ah, uitasem, mi-e cam rău, poate-s gravid,
însărcinat cu niște neuroni defecți
care uneori stau…. sau se cred poeți,
de-mi vine să-i auto-sinucid.
Ce ziceam? Ah, că plec. Nu v-am spus unde.
E locul în care mi-am lăsat, pe tava rece,
și inima, și sufletul meu să se-nece…
La cimitir, acasă; mai am câteva secunde.
Tell us about your thoughtsWrite message