Privește-mă acum: un sac de piele și de os,
Vezi timpul cum m-a ros, flămând și nemilos,
Cum m-am surpat, zgâriind iluzii pe perete,
Și nu mai e în mine nici foame și nici sete.
Privește-mi, dacă poți, sufletul înghețat,
Un câmp de bătălie în care-am degerat,
Iar dorul zace mort, uscat și răstignit,
Ca florile uitate pe-o piatră de granit.
Privește-mi și trecutul… cenușă și gunoi,
Ce-a mai rămas din el? Mocirlă și noroi.
Prezentul e o cușcă în care urlu mut,
Când tot ce-a fost odată, s-a șters și s-a pierdut.
Privește-n viitorul ce parcă… n-are rost,
Întreabă infinitul: „Când va mai fi ce-a fost?”
Dar Kronos este surd și nu dă socoteală,
Iar viața de-am avut-o… doar o banală boală.
Acum te rog, cum pot… nu mai privi în gol,
Și lasă-mă să joc al morții ultim rol,
Adună-mi poeziile și pune-le pe foc,
C-am fost, în fața lumii: poetul dobitoc.
…
Dar, am uitat o clipă… tu nu mă poți privi acum,
Căci ochii tăi închiși sunt și ei tot din scrum,
Amândoi am fost doar “un bătrân și o bătrână”…
Ești moartă lângă mine… și te țin strâns de mână.
Măcar acum știu că nu ai să mai pleci…
Noapte bună zic, hai să dormim… pe veci.
November 20, 2025 Author Ica Pavel
Bună dimineața și noapte bună!