Își scutură copacii umbra pe cavou, iubito,
Iar ochii tăi, îi privesc dintr-un mormânt,
Copacul ce a-ncercat să fugă din pământ,
Ca dragostea morbidă ce am împărțit-o.
Viermii îmi dansează-n creier – niște triști,
Moaștele și morții ne râd din calendare,
De parcă tot ce facem e o condamnare,
Iar pe aleile din Bellu vezi doar doi turiști.
Te-mbrac în negru, ca să te dezbrac încet,
Și-aș vrea să-ți mușc din gâtul ruginit,
Să mă sufoc cu mărul ce l-ai otravit,
Și să ne declarăm nebuni, sub cerul violet.
Ești rece… și ploaia rece… mormântul rece tare,
Mă joc cu frunzele căzute peste noi,
Și mă întreb de ce suntem atât de goi,
Deși ne-am îmbrăcat pentru înmormântare.
Dar nu pricep de ce nu-mi spui nimic,
Când te-am iubit cu-n dor atât de mare…
Ți-am pus și-n mână o floare la-ntâmplare
Și-ai suspinat, întinsa într-un dric.
Am adus norii, ploaia, furtuna din nimic,
Iar gatul ți l-am frânt cu-o sărutare.
Pe-aleile din Bellu – a fost executare.
…Și-acum noi suntem morți, un pic.
Tell us about your thoughtsWrite message