Plecarea care nu mai e o fugă, ci o eliberare. E dorul ultim, spus calm, ca o resemnare. Nu mai cere nimic — doar vrea să tacă, undeva, printre stele.
E despre întunericul din fiecare om. Despre a-l privi, a-l recunoaște și a-l dansa, nu a-l ascunde. Moartea nu e sfârșitul aici, ci oglinda prin care te accepți complet.
Omul care învață să nu se mai teamă. Furtuna e doar oglinda lui, iar moartea – o vizită firească. Nu fuge, nu se roagă, doar privește și spune: „gata, sunt pregătit.
E despre omul care scrie cu moartea lângă el. Fiecare vers e o bătaie de inimă, fiecare cuvânt – o despărțire. Poemul doar se termină odată cu el.
Dorința de a fi uitat frumos. Nu moartea sperie, ci greutatea de a fi fost. E rugămintea unui om obosit: să fie curățat de tot, și redat mării.
Dorul care nu mai are chip, e doar amintire. Zâmbetul ei bântuie locuri moarte și suflete vii. Nu mai e iubire, ci o urmă care încă respiră prin el.
Persoana care se caută printre versuri și umbre. Copilul din el s-a pierdut demult, iar acum doar monstrul scrie. Iubirea e o scuză, rana e un adevăr.
E despre omul care a învățat să râdă în fața morții. Nu mai e frică, doar ironie și un strop de nebunie lucidă. El nu moare — doar o sperie pe Moarte însăși cu lipsa fricii nebunia și lui.
El se simte uitat de Dumnezeu. Se ceartă cu cerul, vrea semn și dreptate. Promite să lupte pentru iubire — disperat, chiar cu însuși Dumnezeu.
E o parabolă amară despre lume și divinitate. Dumnezeu obosește de prostia omului și renunță. Nu e blasfemie, e un strigăt lucid: creația și-a ucis Creatorul prin nepăsare.
Back to
Top