Frica din copilărie care nu pleacă niciodată. Monstrul nu mai e sub pat, e în tine. Nu știi dacă visezi sau trăiești, dar știi sigur că nu ești singur.
Omul care se desface pe dinăuntru ca să-și înțeleagă durerea. Nu caută moartea, ci adevărul din spatele ei. „Autopsia” e doar un alt nume pentru viața trăită prea intens.
E despre omul care merge senin spre sfârșit, glumind cu moartea. Nunta devine simbolul împăcării cu destinul. Nu mai e teamă, doar acceptare și un strop de ironie amară.
Iubirea care se naște din durere. El vrea s-o salveze, chiar dacă trebuie să devină el însuși întunericul ei. Nu e romantism, e devotament dus până la absolut.
Mă vezi, mă judeci și mă cerți,De parcă eu sunt vinovatăPentru blestemul ce îl porți,Din vina ta de altădată. Că ai trăit într-o minciunăDespre ce și cum este iubirea.Era doar hrana ta nebună,Să-ți hrănești doar amăgirea. Ai două fețe schimbătoare,Nici măcar nu sunt ale tale,Le porți doar să mai dea culoareTabloului… cu măști letale. Ești...
Copilăria care moare în tăcere și lasă în loc un om gol. Frica devine casă, iar durerea — prieten. Monstrul nu l-a ucis, l-a crescut. Și acum trăiesc amândoi în același trup.
Lupta omului cu sinele întunecat. Monstrul nu e o ființă separată, ci partea din noi care nu moare niciodată. E reflexia durerii, a golului și a neputinței.
Plecarea care nu mai e o fugă, ci o eliberare. E dorul ultim, spus calm, ca o resemnare. Nu mai cere nimic — doar vrea să tacă, undeva, printre stele.
E despre întunericul din fiecare om. Despre a-l privi, a-l recunoaște și a-l dansa, nu a-l ascunde. Moartea nu e sfârșitul aici, ci oglinda prin care te accepți complet.
Omul care învață să nu se mai teamă. Furtuna e doar oglinda lui, iar moartea – o vizită firească. Nu fuge, nu se roagă, doar privește și spune: „gata, sunt pregătit.
Back to
Top