E o luptă cu o amintire care pur și simplu nu vrea să tacă. E un "taci!" pe care ți-l spui ție, nu altcuiva, pentru că acel "noi" s-a transformat într-un zgomot de fond, într-un delir continuu.
E despre distanța mică ce pare uriașă între doi oameni. Doi pași, dar un zid invizibil. Totul e aproape, dar nu se mai atinge. Curajul de a iub.
Doi oameni pierduți care se recunosc în zăpadă. Fulgii sunt ei, căzând, stingându-se încet. Iubirea lor e frumoasă, un dans ce duce spre un singur sfârșit.
Timpul nu a ținut cu ei, deși erau făcuți unul pentru altul. Au rămas două versuri rătăcite — aceeași poveste scrisa în vieți separate.
E dorul simplu, omenesc. Ți-e dor, dar nu mai ai cui să spui. Îți lipsește tot, chiar și tăcerea dintre voi.
O inimă obosită, ținută prea mult în întuneric. Despre durerea care nu mai are vindecare, ci e doar resemnare. Iar iubirea devine pensula ce o mai ține vie.
O clipă scurtă între două suflete care s-au atins și s-au stins. Nimic complicat — doar un moment numit "iubire" apoi "tăcere".
Golul care rămâne după iubire. Inima nu mai bate, doar ticăie în gol. Sunetul ei e un cântec vechi, repetat prea mult, până s-a pierdut în tăcere.
E despre doi oameni care privesc aceeași Lună, dar din lumi diferite. Ea luminează amintirea lor, nu prezentul. Au rămas sub același cer, dar nu și în aceeași dragoste.
E despre golul care rămâne după cineva drag. Nu e ură, doar dor amestecat cu resemnare. Iubirea încă arde, dar fără trupuri. Au rămas doar amintirile și un București tăcut.
Back to
Top