O iubire care n-a murit, doar s-a mutat în vise. El încă e acolo, în gândurile ei, chiar dacă nu-l mai vede. Nu mai cere nimic, doar să-l viseze din când în când.
Dorința de a opri clipa, chiar și în ploaie. Ea pleacă, el o ține doar cu inima. Dragostea lor e foc și apă, care se sting și se caută în același timp.
O scrisoare către cineva care nu mai răspunde. Nu e reproș, e dor. El scrie ca să mai simtă că există un „noi”. Cuvintele devin ultima lor atingere.
E despre iubirea care moare încet, în tăcere. Doi oameni care încă simt, dar nu mai pot ajunge unul la altul. Noaptea e martoră, iar zorii aduc sfârșitul.
E despre omul care și-a văzut sufletul gol. Privirea nu mai cere iubire, ci înțelegere. În ochii lui e un foc stins, dar și o lumină ascunsă — ultima dovadă că a fost viu.
Iubirea care arde dincolo de bine și rău. Ea e ispită și salvare în același timp. Nu contează dacă e rai sau iad — contează că trăiesc prin tot ce e ea.
O iubire care nu mai există, dar nu dispare. Ea a devenit obsesie, miros, fantomă. Nu mai e femeia de atunci, e doar umbra ei care încă locuiește în camera inimii lui.
E o constatare simplă și dureroasă. Viața nu mai are sensuri ascunse, e doar o grămadă de clipe puse una peste alta. Frumoasă uneori, dar mai des obositoare.
Despărțirea care nu înseamnă sfârșit. Un suflet vorbește dincolo de moarte, nu cu tristețe, ci cu grijă. Iubirea rămâne vie, chiar și când trupurile nu se mai ating.
E o rugăciune pentru bunica, spusă cu recunoștință și dor. Nu e despre moarte, ci despre continuitate. Ea devine parte din sânge, din zâmbet, din timp — nemurirea sub toate formele ei.
Back to
Top