Iubirea care nu se stinge, ci se transformă în fantomă. Un dor disecat, un „noi” ucis de timp. El devine amintirea ei urâtă, dar vie — monstrul ascuns în suflet.
E o luptă cu o amintire care pur și simplu nu vrea să tacă. E un "taci!" pe care ți-l spui ție, nu altcuiva, pentru că acel "noi" s-a transformat într-un zgomot de fond, într-un delir continuu.
E despre distanța mică ce pare uriașă între doi oameni. Doi pași, dar un zid invizibil. Totul e aproape, dar nu se mai atinge. Curajul de a iub.
Doi oameni pierduți care se recunosc în zăpadă. Fulgii sunt ei, căzând, stingându-se încet. Iubirea lor e frumoasă, un dans ce duce spre un singur sfârșit.
Timpul nu a ținut cu ei, deși erau făcuți unul pentru altul. Au rămas două versuri rătăcite — aceeași poveste scrisa în vieți separate.
E dorul simplu, omenesc. Ți-e dor, dar nu mai ai cui să spui. Îți lipsește tot, chiar și tăcerea dintre voi.
O inimă obosită, ținută prea mult în întuneric. Despre durerea care nu mai are vindecare, ci e doar resemnare. Iar iubirea devine pensula ce o mai ține vie.
O clipă scurtă între două suflete care s-au atins și s-au stins. Nimic complicat — doar un moment numit "iubire" apoi "tăcere".
Golul care rămâne după iubire. Inima nu mai bate, doar ticăie în gol. Sunetul ei e un cântec vechi, repetat prea mult, până s-a pierdut în tăcere.
E despre doi oameni care privesc aceeași Lună, dar din lumi diferite. Ea luminează amintirea lor, nu prezentul. Au rămas sub același cer, dar nu și în aceeași dragoste.
Back to
Top