Poezii la gura sobei
Să ajungi să fii lucid într-o lume nebună. Să vezi tot, dar să nu mai ai puterea să schimbi nimic. Protagonistul râde, tace și se întreabă dacă prostia e vindecabilă sau dacă a înnebunit și el.
E despre moartea lentă din era digitală. Nu mai trăim, doar derulăm. Noaptea e cimitirul modern, iar ecranul — sicriul luminat în care ne îngropăm singuri, zâmbind fals, iluzoric.
E oglinda în care omenirea nu mai are curaj să se uite. O condamnare dură, dar adevărată. Autorul nu acuză din ură, ci din silă față de falsul generalizat — un doliu al conștiinței.
Decăderea omului modern, care și-a pierdut sufletul și a rămas doar mască. Un manifest dur, dar lucid — nu despre alții, ci despre noi toți, ascunzându-ne sub propriul pat.
O lume care s-a internat singură în propria nebunie. O oglindă socială crudă — fiecare vers e o radiografie. Nu mai există vinovați sau sfinți, ci doar un azil numit omenire.
Poeziile mele nu sunt scrise ca să-ți dea răspunsurile pe care le aștepți sau să te mângâie pe creștet atunci când te îneci în lacrimi. Sunt doar niște locuri prin care am trecut cu toții, dar pe care nu știm cum să le descriem sau, mai rău, ne e frică să le privim în față.
Back to
Top