E despre omul care scrie cu moartea lângă el. Fiecare vers e o bătaie de inimă, fiecare cuvânt – o despărțire. Poemul doar se termină odată cu el.
Dorința de a fi uitat frumos. Nu moartea sperie, ci greutatea de a fi fost. E rugămintea unui om obosit: să fie curățat de tot, și redat mării.
Dorul care nu mai are chip, e doar amintire. Zâmbetul ei bântuie locuri moarte și suflete vii. Nu mai e iubire, ci o urmă care încă respiră prin el.
Persoana care se caută printre versuri și umbre. Copilul din el s-a pierdut demult, iar acum doar monstrul scrie. Iubirea e o scuză, rana e un adevăr.
E despre omul care a învățat să râdă în fața morții. Nu mai e frică, doar ironie și un strop de nebunie lucidă. El nu moare — doar o sperie pe Moarte însăși cu lipsa fricii nebunia și lui.
El se simte uitat de Dumnezeu. Se ceartă cu cerul, vrea semn și dreptate. Promite să lupte pentru iubire — disperat, chiar cu însuși Dumnezeu.
E o parabolă amară despre lume și divinitate. Dumnezeu obosește de prostia omului și renunță. Nu e blasfemie, e un strigăt lucid: creația și-a ucis Creatorul prin nepăsare.
Să ajungi să fii lucid într-o lume nebună. Să vezi tot, dar să nu mai ai puterea să schimbi nimic. Protagonistul râde, tace și se întreabă dacă prostia e vindecabilă sau dacă a înnebunit și el.
E despre moartea lentă din era digitală. Nu mai trăim, doar derulăm. Noaptea e cimitirul modern, iar ecranul — sicriul luminat în care ne îngropăm singuri, zâmbind fals, iluzoric.
E oglinda în care omenirea nu mai are curaj să se uite. O condamnare dură, dar adevărată. Autorul nu acuză din ură, ci din silă față de falsul generalizat — un doliu al conștiinței.
Back to
Top