Sfârșitul credinței și al omului care a uitat să privească spre cer. Lumea întreagă e o piesă de teatru divină, dar Dumnezeu nu mai joacă. Rămânem doar cerșind un ultim “bis”.
Clipa în care iubirea devine adăpost. Ea nu mai e femeie, ci liniște vie. Doarme pe el ca să-l țină în lume — o îmbrățișare între viață și tăcere.
Iubirea care revine doar ca să plece din nou. Un ciclu de dor și sfârșituri, trăit cu demnitatea unui dans. Ea vine, el o așteaptă, iar plecarea devine ritual — un vals între viață și uitare.
Despărțirea spusă fără ură, dar plină de oboseală. Un "adio" care nu închide ușa, ci o lasă întredeschisă. Între “adio” și “pe curând” se ascunde dorul care nu pleacă.
Iubirea care nu știe când să se oprească — o pasiune blestemată, care cere moarte și renaștere în același gest. E dor, nebunie și rugăciune în același oftat.
Resemnarea care vine odată cu toamna. Moartea, dorul și iubirea se amestecă într-un anotimp stins. E doar liniște — și un suflet care a învățat să moară frumos.
Beția dorului, nu a vinului. El nu caută uitare, ci pretext să o mai simtă o dată. Fiecare vers e un pahar gol, ridicat în cinstea ei — și a durerii care nu trece.
Sfârșitul iubirii care arde până la cenușă. El nu mai plânge, doar se topește în amintiri. Marea devine martoră, iar trupul lui — rugul pe care o arde, din nou, în tăcere.
Moartea iubirii privită ca o autopsie tandră. El vorbește din marginea vieții, cu dorință și resemnare. Nu mai cere trupul ei, ci o ultimă privire — dovada că a fost iubit.
Iubirea care a secat totul. Nu mai curge sânge, nici lacrimi, doar nisip și amintiri. În el nu mai trăiește dorința, ci setea — un ultim „noi” pierdut în praf și deșert.
Back to
Top