De unde începe totul, oare tot acolo se si termina? Sau murim pe drum?
Ti-ai imaginat vreodată ca ai putea sa ii spui orice fară ca ea sa poată răspunde? Ei bine se poate, in anumite circumstanțe pe care le găsiți in acest poem
Căutarea disperată a celui pierdut, până la pierderea de sine. El sapă după iubirea moartă, dar descoperă că el era cel îngropat. Nu o mai găsește pe ea — ci adevărul: ea trăiește, el e amintirea.
Iubirea dusă până la nebunie și moarte. Nu mai există graniță între dragoste și crimă, între pasiune și decădere. E o poezie a posesiei absolute — doi îndrăgostiți care au ales să moară împreună, ca să nu se piardă niciodată.
Dorul care sfințește suferința. Ea plânge, iar lacrima devine esența lumii lui. Chiar și în rai, fără durerea ei, totul ar fi pustiu.
îmbrățișarea finală dintre om și mare — o moarte transformată în pace. El nu se mai teme ci se lasă dus, ascuns în cântecul ei. E sfârșitul spus ca o rugăciune, nicidecum ca o despărțire.
Singurătatea dansată ca un ritual. El nu mai caută pe nimeni, doar dansează cu dorul printre valuri. Marea, Luna și sarea devin partenerii lui — tăcuți, reci, sinceri.
Omul care își ascunde durerea sub umor. Glumește cu moartea, dar o simte aproape. Fiecare vers are surâs amar, un mod de a spune “plec” fără să ceară să fie oprit.
Stelele sunt iubirile pierdute, fiecare arsă până la cenușă. Cerul rămâne gol fără ele — ca omul fără iubire: infinit, pustiu.
Amintirea care intră pe furiș, ca un miros de ploaie veche. Nu e vis, nici durere pură — e doar acel moment când îți revine în minte cineva pe care ai pierdut-o, și ți se face dor fără să vrei.
Back to
Top