E despre doi oameni care privesc aceeași Lună, dar din lumi diferite. Ea luminează amintirea lor, nu prezentul. Au rămas sub același cer, dar nu și în aceeași dragoste.

E despre golul care rămâne după cineva drag. Nu e ură, doar dor amestecat cu resemnare. Iubirea încă arde, dar fără trupuri. Au rămas doar amintirile și un București tăcut.

O iubire care n-a murit, doar s-a mutat în vise. El încă e acolo, în gândurile ei, chiar dacă nu-l mai vede. Nu mai cere nimic, doar să-l viseze din când în când.

Dorința de a opri clipa, chiar și în ploaie. Ea pleacă, el o ține doar cu inima. Dragostea lor e foc și apă, care se sting și se caută în același timp.

O scrisoare către cineva care nu mai răspunde. Nu e reproș, e dor. El scrie ca să mai simtă că există un „noi”. Cuvintele devin ultima lor atingere.

E despre iubirea care moare încet, în tăcere. Doi oameni care încă simt, dar nu mai pot ajunge unul la altul. Noaptea e martoră, iar zorii aduc sfârșitul.

E despre omul care și-a văzut sufletul gol. Privirea nu mai cere iubire, ci înțelegere. În ochii lui e un foc stins, dar și o lumină ascunsă — ultima dovadă că a fost viu.

Iubirea care arde dincolo de bine și rău. Ea e ispită și salvare în același timp. Nu contează dacă e rai sau iad — contează că trăiesc prin tot ce e ea.

O iubire care nu mai există, dar nu dispare. Ea a devenit obsesie, miros, fantomă. Nu mai e femeia de atunci, e doar umbra ei care încă locuiește în camera inimii lui.

E o constatare simplă și dureroasă. Viața nu mai are sensuri ascunse, e doar o grămadă de clipe puse una peste alta. Frumoasă uneori, dar mai des obositoare.