Poezii la gura sobei
Despărțirea care nu înseamnă sfârșit. Un suflet vorbește dincolo de moarte, nu cu tristețe, ci cu grijă. Iubirea rămâne vie, chiar și când trupurile nu se mai ating.
E o rugăciune pentru bunica, spusă cu recunoștință și dor. Nu e despre moarte, ci despre continuitate. Ea devine parte din sânge, din zâmbet, din timp — nemurirea sub toate formele ei.
Omul care trăiește fără direcție, dar continuă să meargă. Nu se mai luptă, nu mai speră, doar acceptă. Ceața nu e dușmanul lui, e locul unde a învățat să existe.
O lume care a uitat să simtă. Iubirea a devenit decor, nu trăire. Sfântul Valentin pleacă dezamăgit, iar oamenii rămân goi, conectați doar prin ecrane, nu prin sentimente.
Frica din copilărie care nu pleacă niciodată. Monstrul nu mai e sub pat, e în tine. Nu știi dacă visezi sau trăiești, dar știi sigur că nu ești singur.
Omul care se desface pe dinăuntru ca să-și înțeleagă durerea. Nu caută moartea, ci adevărul din spatele ei. „Autopsia” e doar un alt nume pentru viața trăită prea intens.
E despre omul care merge senin spre sfârșit, glumind cu moartea. Nunta devine simbolul împăcării cu destinul. Nu mai e teamă, doar acceptare și un strop de ironie amară.
Iubirea care se naște din durere. El vrea s-o salveze, chiar dacă trebuie să devină el însuși întunericul ei. Nu e romantism, e devotament dus până la absolut.
Mă vezi, mă judeci și mă cerți,De parcă eu sunt vinovatăPentru blestemul ce îl porți,Din vina ta de altădată. Că ai trăit într-o minciunăDespre ce și cum este iubirea.Era doar hrana ta nebună,Să-ți hrănești doar amăgirea. Ai două fețe schimbătoare,Nici măcar nu sunt ale tale,Le porți doar să mai dea culoareTabloului… cu măști letale. Ești...
Copilăria care moare în tăcere și lasă în loc un om gol. Frica devine casă, iar durerea — prieten. Monstrul nu l-a ucis, l-a crescut. Și acum trăiesc amândoi în același trup.
Back to
Top